Sunt momente în care ai vrea să oprești timpul și să împărtășești pur și simplu ceea ce te lasă fără cuvinte. Pentru mine, Carpații ucraineni au fost întotdeauna un asemenea loc, din care îmi iau puterea. Nu sunt doar niște culmi desenate pe hartă, ci o lume vie, fără margini, unde pădurile virgine de molid urcă neclintite spre cer, până se pierd în norii albăstrii. Aici, râurile de munte își rostogolesc apele învolburate, iar lacurile mici, dar adânci, oglindesc cerul în apele lor reci și limpezi precum cristalul.
Sus, la munte, aerul pare mai dens, încărcat de puteri tămăduitoare. Îți vine să respiri adânc, să simți parfumul rășinii de molid, brad și pin. Vântul aduce de pe pășunile alpine alte miresme, la fel de aparte: note intense, ușor condimentate, de fructe sălbatice și ierburi carpatice. Dar nimic nu mă fascinează mai mult decât jocul norilor. Uneori se înalță cu repeziciune spre cer, alteori se lasă grei peste umerii crestelor obosite. În asemenea clipe, sentimentul de libertate este copleșitor.
Aici, printre stâncile acestea frumoase și neîmblânzite, în acordurile melancolice și solemne ale trembitei, s-a născut cândva Oleksa Dovbush – legendarul conducător al oprișkilor, acei tineri luptători ai Carpaților pe care nimeni, niciodată, nu a reușit să-i îngenuncheze.
Pe potecile întortocheate, mă surprind gândindu-mă că fiecare stâncă și fiecare pășune montană par să-și amintească încă pașii lui. Se spune că pe pășunea Rokyta se găsește și astăzi piatra sacră numită Tserkva-Gorgan. Legenda povestește că acolo, pe când era un tânăr păstor, Dovbush a învins forțele răului, iar Dumnezeu însuși, apărut sub chipul unui Bătrân cu Părul Cărunt, l-a răsplătit cu trei fire de păr fermecate. Strălucind în auriu și argintiu, asemenea razelor soarelui și lunii, ele au devenit talismanele care îi apărau viața. Fiecare vârf pare gata să vorbească despre curajul lui și despre respectul necondiționat de care se bucura printre camarazi. Huțulii aveau o încredere atât de profundă în dreptatea, istețimea și darul său neobișnuit de a înțelege sufletul oamenilor, încât îl considerau întruchiparea pe pământ a vechilor zei: poate a lui Perun, stăpânul tunetului, poate a Bunului Buj. Miturile păstrate de strămoșii noștri de-a lungul secolelor păreau să fi prins viață într-un singur personaj.
Astăzi, drumul spre cunoscuta stațiune de schi poartă pretutindeni urmele acestei istorii. Străbate locuri în care, odinioară, spiritul răzvrătirii era viu.
Trecem mai întâi prin liniștita Yamna, astăzi parte a orașului Yaremche. Aici trăia verișoara lui Oleksa și tot de aici proveneau unii dintre cei mai loiali camarazi ai săi: Pavlo Orfeniuk și frații Droniv. Deasupra apelor repezi ale Prutului se ridică o stâncă încoronată cu o cruce. O veche legendă șoptește că sub ea și-ar fi găsit odihna de veci curajosul conducător. Puțin mai la stânga, misterioasa "Potecă a lui Dovbush" ne îndeamnă să urcăm spre stâncile impunătoare, unde, în adâncul peșterilor, comorile ascunse ale oprișkilor ar aștepta și astăzi să fie descoperite. În sat se păstrează și biserica de lemn a Sfântului Ioan cel Milostiv. Bătrânii povestesc că minunatul iconostas din lemn parfumat de cedru, realizat pentru biserica anterioară, a fost plătit cu monedele de aur dăruite chiar de Dovbush. Yamna era pe atunci un sat sărac, cu puțin peste patruzeci de gospodării, și nu ar fi putut aduna singură o asemenea sumă. Se spune că Oleksa revenea apoi în taină, pentru a vedea cu ochii lui dacă meșterii lucraseră bine...
Drumul ne poartă mai departe prin Mykulychyn, o adevărată răscruce a căilor străbătute de oprișki. Hărțile istorice arată că oamenii lui Dovbush au trecut ani la rând prin aceste păduri. Totul începea primăvara, când cucul își făcea auzit cântecul în munții satului Yasinia, din Transcarpatia. Oprișkii se adunau pe muntele Stih, apoi, ascunzându-se de ochii dușmanilor, traversau trecătoarea dintre Syniak și Dovbushanka, până ajungeau pe pășunea Zelenytsia din Mykulychyn.
Tot aici, în Mykulychyn, pe locul unui vechi cimitir, se ridica odinioară cea mai veche biserică a așezării. Dovbush nu numai că a contribuit cu donații generoase la întreținerea ei, ci venea adesea să se roage, plecându-și capul cu sinceritate în fața icoanelor. Poate tocmai această legătură i-a făcut pe dușmani să aleagă cea mai crudă formă de răzbunare: pentru a-i înspăimânta pe toți locuitorii Carpaților, au expus lângă lăcaș, pe un par, trupul eroului executat și tăiat în patru. Dar locul sfânt nu a putut îndura profanarea. La scurt timp, un trăsnet puternic a izbucnit din cerul întunecat, iar biserica a fost mistuită de flăcări, luând cu ea secretele trecutului.
Continuăm călătoria și, deodată, în fața noastră se ridică muntele Khomiak. Această piramidă impunătoare a Carpaților ne vestește că stațiunea Bukovel este foarte aproape. Gândurile mele se întorc însă în alte vremuri, când, la poalele aceluiași Khomiak, pe pășunea condusă de vătaful păstorilor Ihnat, Oleksa a descoperit pentru prima dată viața adevărată a muntenilor. Mi-l imaginez învățând aici să pregătească prima sa brânză budz și să umple cu bryndza un vas de lemn numit berbenytsia. Tot aici a dus pentru prima dată trembita la buze și tot aici s-a legat, pentru totdeauna, cu toată inima, de acești munți.
Dincolo de orizont se ivește apoi vârful Syniak, unit printr-o șa montană cu Malyi Gorgan. Văzute de sus, cele două culmi par îmbrățișate, asemenea unui Șarpe uriaș care își pleacă fruntea în fața muntelui Dovbushanka. Oleksa și camarazii săi își petreceau adesea iernile pe Syniak. Legenda spune că aici se afla cândva casa sa, ridicată din trunchiuri masive de fag. Stăpânii au ars-o din temelii, sperând să șteargă orice urmă a răzvrătitului. Și totuși, piatra pe care munții l-ar fi legănat odinioară pe micul Oleksa se află încă la locul ei.
Pentru huțuli, această piatră este poarta tainică spre bogății nemăsurate, iar Syniak și Malyi Gorgan sunt trupul împietrit al Șarpelui pe care l-a învins cândva conducătorul oprișkilor. Preschimbat în stâncă, monstrul a fost osândit să păzească veșnic aurul ascuns. Nu este de mirare că niciun căutător de comori, atras de promisiunea unei îmbogățiri ușoare, nu a reușit să-l descopere. Șarpele nu îndrăznește nici să-și ridice capul, nici să privească în altă parte, căci din când în când deasupra muntelui Dovbushanka apare un nor mic și ușor. Este calul credincios al lui Oleksa, Norul de Tunet, care veghează din cer și se asigură că străjerul își îndeplinește îndatorirea.
Dar dacă îi întrebați pe muntenii cunoscători ai celor mai vechi taine, vor zâmbi și vă vor spune că cea mai mare comoară a lui Dovbush nu este nicidecum aurul. Este rezervația naturală unică, monument al naturii, cunoscută sub numele de "Pădurea virgină Dovbushanskyi". Aici cresc brazi, molizi și fagi impunători, unii cu vârste de peste 180 de ani. Legenda spune că au răsărit din pivnițele tainice în care se păstrau fructele vindecătoare folosite pentru îngrijirea oprișkilor răniți. Iar pădurea străveche își continuă și astăzi menirea: le dăruiește sănătate, putere și o profundă pace sufletească huțulilor și tuturor călătorilor care vin să descopere această lume extraordinară.
Sufletul mitic și neîmblânzit al Carpaților trăiește încă în fiecare adiere de vânt, în fiecare zid vechi și în fiecare piatră de la marginea drumului. Iar sentimentul că faci parte dintr-un mare mister este atât de puternic, încât nu ai cum să nu-l împărtășești.
Budz (sau buts) – o brânză tradițională din Carpați, preparată din lapte de vacă, oaie sau capră, închegat cu ajutorul cheagului.
Brânza cu cheag – un tip de brânză obținut prin coagularea laptelui cu o enzimă specială, precum pepsina sau chimozina, prezentă în cheag, adică în cel de-al patrulea compartiment al stomacului vițeilor sau mieilor tineri.
Berbenytsia – un recipient tradițional din lemn, asemănător unei putini sau unui butoiaș, folosit de multă vreme în Carpați pentru depozitarea și transportul laptelui, al produselor lactate și al brânzei de oaie, în special bryndza.
Autoare: Oleksandra Mecheva