Pare atât de simplu. Să lăsăm gadgeturile deoparte și să privim, pur și simplu, lumea din jur. În realitate însă, ritmul modern ne-a transformat în niște ființe care aleargă neîncetat dintr-un loc în altul. Trăim mereu contra cronometru și uităm că avem o singură viață, că lumea este frumoasă, că ziua de astăzi este unică și nu se va mai repeta niciodată. Apoi trec lunile și anii, iar noi spunem cu tristețe: „Cât de repede trece timpul”. Dar dacă noi înșine am transformat viața într-o cursă, de ce ne mai mirăm că timpul pare să se scurgă atât de repede? Soarele continuă să răsară și să apună în același ritm. Fiecare dimineață vine la timpul ei și fiecare seară își urmează firesc locul...
Măcar din când în când, avem nevoie de o pauză de la rutină și de la zgomotul cotidian pentru a asculta... Liniștea. Fără căști, fără muzică de fundal – doar spațiul din jurul nostru. La început, liniștea poate părea chiar neliniștitoare, pentru că ne-am obișnuit cu un fundal sonor permanent. Dar sunetele Naturii nu trebuie închise afară, nici măcar cu dopuri pentru urechi. Pentru o vreme, ele pot deveni muzica noastră. Și atunci vom auzi o pițigoiță venită la reședința inferioară în căutarea hranei sau, undeva în depărtare, murmurul apei ori sunetul ploii. Voi simți adierea ușoară a vântului de august – și, chiar în acel moment, voi înțelege din nou că viața este infinită și că, deși eu sunt muritor, sufletul meu este Etern!
Astfel de momente mă readuc tot mai des la viață. Și recunosc: uneori este foarte greu să fac acest lucru.
Să-mi închid telefonul? Dar dacă pierd un mesaj sau o notificare importantă?
Să rămân singur? Dar oare mai știu cu adevărat să fiu singur?
Poate că îmi este teamă să fiu singur în această lume? Sau poate că nu ar trebui să privesc totul prin prisma fricii? Dacă îmi închid telefonul pentru 30 de minute, nu se va întâmpla nimic. Dacă petrec puțin timp singur, creierul meu se va obișnui treptat cu această stare, iar liniștea se va răspândi firesc în întregul corp. Dar dacă sistemul meu nervos nici nu mai știe cum să accepte această liniște? Dacă haosul a devenit noua normalitate pentru mine și pentru milioane de oameni de pe această planetă? Sunt atât de multe întrebări. Dar vreau să-mi pot spune că nu mi-e frică. Că pot trece dincolo de limitele pe care mi le-am construit singur și care m-au transformat într-un mecanism.
Chiar îmi voi închide telefonul.
Chiar voi urca în munți sau voi merge în pădurea fermecătoare de lângă pârtia 5.
Sau pur și simplu voi coborî spre terenurile de sport ale stațiunii, voi privi râul Pruteț, voi închide ochii și voi asculta sunetele Naturii, nu zgomotele artificiale care ajung la mine în fiecare zi din boxe și din difuzoarele gadgeturilor...
Când m-am transformat într-un mecanism?
Când am început să trăiesc după coordonatele stabilite de alții?
Poate atunci când am uitat că sunt un copil al Naturii?!
Și atunci voi striga.
Tare. Foarte tare.
Apoi voi închide ochii și mă voi lăsa cuprins de acest moment, amintindu-mi încă o dată că viața este infinită și că, deși eu sunt muritor, sufletul meu este Etern!
P.S. Ascultați Natura mai des... ea chiar vindecă.
Bogdan Krasavtsev, șeful Biroului pentru Dezvoltare Durabilă al stațiunii Bukovel